NoMad Merida Racing Team la Salzkammergut Trophy 2011

* in viziunea lui Dan

Pentru cei care nu au timp sa citească toata încercarea mea de a descrie experiența maratonului din Austria o sa o rezum intr-o concluzie: Merita sa mergi acolo pentru ca ai trasee superbe pentru concurenți de diferite niveluri, si daca nu știi sa mergi pe bicicleta poți sa mergi si fara sa participi. Tot ai ce face si este interesant. Daca ai ajuns acolo si nu ai bicicleta sigur te vei face cu una de carbon gratis cum a patit-o prietenul nostru Teodor Ciontu de la BikeTime.ro.

Drumul:

E destul de obositor dar daca ai prieteni simpatici trece repede. E bine sa mergi cu cateva zile mai devreme sa apuci sa te refaci si sa parcurgi in regim de plimbare unele poteci, sa savurezi locul, sa inveti chestii, sa socializezi, sa vizitezi si sa te pregatesti in liniste.

Maratonul:

Stiam de el de ceva timp dar m-am incapatanat sa nu merg din diferite motive. Acum se pare ca s-au aranjat astrele in asa fel ca nu am putut decat sa ma/ne mobilizam repede si sa mergem. Cum la distanta de 70 nu mai erau locuri am ales 120 ca sa vad cat mai mult din traseu cu cat mai putina suferinta.

Maratonul se desfasoara intr-o regiune superba care face parte din patrimoniul UNESCO si toata lumea din zona este implicata in buna desfășurare a lui. Ba chiar unii dau petreceri in casele/cabanutele de pe traseu si distractia lor este încurajarea concurenților. Se imbracau in gorile si alergau pe langa concurenti, ne stropeau cu apa, bateau tobele, strigau tara din care ești, stăteau cu niște coșulețe cu chestii de mancare, apa dar si ulei de lant.

La maraton au participat peste 4 mii de participanti din 37 de tari pe 6 distante asa incat sa-si poata alege fiecare dupa plac gradul de dificultate.
Distanta A are 205 km cu o diferenta de nivel de 6358m
Distanta B are 120 km cu o diferența de nivel de 3600m
Distanta C are 73 km cu o diferența de nivel de 2446 m
Distanta D are 55 km cu o diferența de nivel de 1473m
Distanta E are 38 km
Distanta F are 22 km

VIP pe bune:

Paleta de trasee, categorii si frumusețea concursului aduc împreuna începători, mari cicliști si simboluri ale acestui fenomen. Așa s-a întâmplat sa bem o bere, sa mancam cu Gary Fisher unul din inventatorii mtb-ului si cu Roberto Heras care a castigat de 3 ori Turul Spaniei si care a facut parte din echipa lui Lance Armstrong la Turul Frantei. Inițial am fost puțin stânjeniți din cauza acestei întâlniri de gradul 3 mai ales ca ne-am trezit chiar fata in fata cu el, Gary Fisher . Cred ca era unul din momentele in care as fi băut o votca sa trec peste emoții. Nu a fost nevoie si s-a legat un dialog plăcut fiind un tip elegant si un om căruia i-ai pune o mie de întrebări dar tot ce-ti spune el e mai interesant. O mica parte din dialog e descrisa in BikeTime.ro de către Teo.

Am stat de vorba cu Gary despre de toate de la copii, familie (chiar, are o noua nevasta:) pana la ce se întâmpla in Turul Frantei, trasee, evoluția bicicletelor si alte chestii.

Roberto a plecat mai devreme ca avea startul la 5 dimineata. L-am vazut apoi a 2a zi in pozele lui Teo ca era in primii 3 la cursa de 200 se pare ca s-a specializat in mtb după ce a terminat treaba cu șoseaua si marile tururi.

Gary Fisher a terminat cursa de 120 la care am fost si eu, in 8 ore si 7 minute

Premiile:

Daca ai ratat podiumul si sunt cele mai mari șanse pentru asta, inca mai poți câștiga la tombola, dar daca chiar te-ai descurcat oribil sau ai stat si admirat peisajul si in același timp ai o echipa mare la fel ca tine, se da premiul pentru cea mai înceata echipa 😀 (In limita a 100 de membri)

Cursa*

Ce-mi place la maratoane este ca poți sa iei ce vrei dintr-o astfel de cursa. Poți sa încerci sa ocupi un loc pe podium, poți sa încerci sa fi mai bun sau poți sa mergi pe traseul marcat, sa te oprești la punctele de alimentare, sa te lungești pe iarba.

De data asta am ales varianta cea mai relaxanta pentru cel mai greu maraton deși aveam o presimțire ca nu o sa pot controla acest obiectiv si o sa mă joc si la urcări si la coborâri. Mai mi-am propus sa mă realimentez din 10 in 10 km si sa protejez janta spate pe care nu am reușit sa o schimb de la Surmont si care are o mica fisura.

Startul s-a dat in 3 plutoane si te poziționai in funcție de timpul in care estimai ca ajungi. Noi (eu si Emese) tot ne gândeam la plutonul 2 (9 ore) gândindu-ne ca așa putem pleca mai din fata si avem 5 minute spațiu pana la următorul sa ne răsfiram si sa nu stăm in zona aglomerata. In același timp aveam dezavantajul ca trebuia sa-i depășim pe toți cei slabi din primul pluton. Cum ne-am făcut noi planul ca tiganu’ (nu prea beau romm) si ne-am dus sa ne aliniem, ne-am întâlnit la primul pluton cu bunul prieten de acasa Alex Fodor de la Hoinarii care ne-a invitat sa ne infiltram. Pana sa ne zică a 2a oara, top-hop eram langa el, poziționați ca niciodată cu jumătate de ora înainte de start.

Prima porțiune a fost urcare pe sosea si puteai vedea ce se întâmpla in fata. Se crease un dop destul de comprimat si nu se putea avansa sau trece prin el, iar cei din prima linie mergeau unul după altul in trena. După câteva încercări sa avansez m-am liniștit, am salutat lumea de pe margine, m-am întâlnit in pluton cu un băiat de la Garage Racing si ușor ușor sa rarefiat grupul si fiecare si-a găsit locul. Au fost niște urcări grele unde in Romania cred ca se cobora de pe bicicleta si ori erai forțat sa cobori ori psihicul in tot chinul efortului iți șoptea sa cobori si sa împingi ca restul. Au fost si niște porțiuni de sosea si am nimerit intr-un pluton puturos in care nimeni nu vroia sa duca trena. In fata era un altul si tot încercam sa-l prind dar nu mă ajuta nimeni. Așa ca am încercat sa unesc plutoanele de capul meu. Când am mai slăbit puțin ritmul au ieșit doi băieți odihniți din spate si au încercat sa plece singuri si cum urmau niște curbe ciudate ne-am trezit cu toții in curtea unor oameni mai socati ca noi. Pe la km 60 a mai fost o urcare pe single trail gen poteca lui Ceaușescu de la Predeal, mai îngusta si mai abrupta, unde erai forțat sa mergi in același ritm cu restul, nu prea puteai sa depasesti. Eu am încercat si am auzit înjurături in toate limbile. Cum le știam o parte din ele si restul nu aveam chef sa le invat am mers mai departe pana la cea mai tare urcare pe asfalt văzuta pana acum. Știam de la Oac ceva dar am zis ca nu o fi dracul asa de negru. Bai… cam era negru ca bitumul. Toata lumea împingea si gafaia, era foarte cald si nici mare aderenta nu aveau pantofii pe asfaltul ala. Am găsit o zona mai puțin inclinata si am sărit iar pe bicla dar simțeam ca mă supra încălzesc si nici la bidonul cu apa nu prea-mi venea sa mă întind sa nu mă sufoc sau sa pierd ritmul. La vreo 20 de metri am văzut o posibila salvare. O doamna in vârsta cu un furtun in mana şoma. Am bâlbâit ceva in engleza, s-a prins cam greu dar când a dat drumul la presiune, nu s-a oprit pana nu a fost sigura ca-s total duşat. M-am bucurat câteva secunde de răcoare si ca nu am luat telefonul cu mine J

Urcările erau luuungi si pe drumuri forestiere atat cat sa aduni 3 800 m altitudine. Semanau cu cea de la Surmont doar ca mai inclinate si de 4 ori mai mult. Ultima urcare pe la km 80 m-a prins doar cu un bidon de apa si cu niște bănuieli cum ca graficul furnizat de organizatori are cativa kilometrii lipsa. Banuielile s-au adeverit, eu am rămas fara apa iar pe langa durerile de spate si mușchi au început sa apăra niște crampe la mușchii pe care nu-i aveam in inventar. Aveam dureri diferite si erau cam greu de administrat. Atunci mă gândeam ca tare m-as întinde pe o pajiște sa mă uit la muntii de alaturi. Cum era greu si nici apa nu aveam, am zis sa scap repede de aceasta fata Morgana sau Heidi si sa ajung in varf. Atâta suferința nu era pe lista si cred ca am urcat munții aia pe toate partile, vroiam sa ajung la finish cat mai repede. După coborârea pe macadam au urmat niște șosele împănate cu poteci pe sub poduri si pe langa lac. De data asta am fost mai norocos si am prins niște plutoane mici intre care luam “liftul” împreuna cu cei mai rapizi si avansam. Am fost si in grupuri de 4 in care ne-am schimbat echitabil dar si in grupuri unde după ce se epuiza cineva, restul atacau. A fost interesant si tactic pentru ca nu știai la ce sa te aștepți. După ce am intrat in oras si i-am auzit pe ai noștri strigând ca mai am timp sa depășesc am accelerat sa mai castig un loc. Tipul depășit a răspuns cu putina întârziere. La lina de finish fiind cam aglomerat am încetinit sa evit accidente inutile si am trecut împreuna.