Singurul concurs de ciclism montan desfășurat pe etape, în 4 zile, pe 4 munți, unul dintre cele mai dificile din țară, a fost câștigat de echipa NoMad Merida CST, formată din Kelemen Árpád și Robert Dobai.
Cu o concurență mult mai solidă anul acesta, după ceva probleme tehnice și de sănătate, cu mult suspans, și când unii nu le mai dădeau șanse, băieții câștigă în ultima etapă cu un avans de 10 minute.
Aceasta e a doua victorie consecutivă pentru NoMad Merida CST și a treia pentru Kelmen.
Anul acesta competitia 3 Munți s-a transformat în 4 Munți, fiind mai dificilă, cu echipe mai puternice. De la noi, Robike a câștigat la categoria master, Nicoleta Dinu a ieșit pe 3 la categoria mixt cu François, Laszlo din păcate a abandonat, Alex Stancu (Doc) a ieșit pe 3 la solo de o zi, și Iulia Crișan pe 6 la etapa din ziua 3.
ZIUA 1
Am pornit în competiție joi dimineața din Câmpulung, într-o etapă cu totul nouă prin masivul Iezer-Păpușa. Startul s-a dat la ora 9 dimineața și, după o porțiune de asfalt, începe și urcarea pe drum forestier, acolo unde echipa formată din Petrache și Roșioru au preluat rapid conducerea. M-am poziționat în spatele lor, dar Kelemen a rămas din păcate puțin în spate, așa că am lăsat-o mai moale ca să păstrăm o distanță constantă între noi, moment în care am fost depășiți de frații Manea.
Pe prima zonă cu adevărat abruptă a traseului Kelemen m-a ajuns din urmă, așa că am mărit ritmul. Cei din față au început să facă push-bike, așa că era suficient să stăm pe bicicletă ca să preluăm conducerea, frații Manea ținându-se bine după noi până în jurul primului punct de alimentare. De acolo am plecat puțin mai repede decât ei și am reușit să ne detașăm. Petrache și Roșioru greșiseră traseul mai devreme, așa că nu știam exact la ce distanță sunt în spate, lucru care nu ne-a lăsat timp de relaxare. După ultimul punct de alimentare, pe o coborâre pe un drum forestier, am făcut pană la roata spate. Am reușit să schimbăm camera repede și am pornit spre finiș, aflat undeva la vreo 5 km în față. Spre surprinderea noastră ajungem primii, la câteva minute în fața frațiilor Manea, care au fost la rândul lor reținuți de o pană. Pe 3 au ajuns Elisei și Oli, iar pe 4 Petrache cu Roșioru, la aproximativ o jumătate de oră în spate.
ZIUA 2
Startul s-a dat în satul Stoenești, de unde avea să ajungem pe masivul Leaota, pentru ca mai apoi, după o porțiune de creastă, urmată de o coborâre foarte interesantă, traseul să ajungă la finișul de la Cheile Grădiștei-Fundata.
Știam că avem o urcare constantă pe care vom acumula aproximativ 1700 m diferență de nivel… adică exact ce-mi place. Cu toate astea, am înaintat greu din cauza solului moale și a presiunii greșite din cauciucuri, ceea ce m-a făcut să rămân după Petrache, Roșioru și Rareș Manea. În spatele meu s-a poziționat Silviu, iar undeva la 40 de secunde mai în spate Kelemen, care ne-a ajuns spre sfârșitul urcării. După creastă a urmat o zonă de coborâre cu câteva push-bike-uri și la scurt timp Rareș Manea a preluat conducerea cursei, urmat de Kelemen și de mine. Am rulat prudent și am fost depășiți de Roșioru și de Petrache, care în scurt timp ne-au lăsat în urmă fără prea mari probleme. Din păcate de aici aveau să înceapă problemele lui Kelemen, așa încât pe finalul porțiunii de creastă am fost nevoit să mă opresc pentru a-l aștepta și am pierdut cam 4 minute, care s-au menținut până la finiș. Astfel am pierdut locul 1 în clasamentul general în favoarea fraților Manea.
ZIUA 3
Urma să pornim pe cea mai lungă etapă din concurs, care era și cea mai dificilă pentru mine, din cauza urcărilor relativ scurte, însă foarte numeroase, și a unor zone mai greu ciclabile, prin albia unui râu. Imediat după start Roșioru a spart roata spate, așa că am rămas în față doar două echipe, adică primele două din clasamentul general. La primul punct de alimentare frații Manea nu au oprit și ne-au depășit, distanțându-se la aproximativ 1 minut, ecart care s-a menținut până la urcarea din prăpăstiile Zărneștiului. După vreo 10 minute mi-am dat seama că cei doi merg foarte bine în sus și că nu reușesc să reduc ecartul față de ei decât cu câteva secunde, așa că am hotărât să încetinesc și să ne regrupăm cu Kelemen. Din fericire problemele lui de sănătate din ziua precedentă nu îi mai dădeau bătăi de cap, așa că am călcat-o mai tare și în scurt timp i-am zărit pe cei doi sportivi din fața mea, moment în care mi-am propus să-i ajung. Din păcate urcarea s-a terminat prea repede, și chiar dacă am reușit să-i ajung până la finiș, am neglijat puțin ritmul lui Kelemen, care se desprinsese undeva la jumătate de minut în spatele meu. Timpul oficial din această cursă e dat de ultimul membru al echipei care trece linia de sosire, așa că ziua a 3-a am încheiat-o cu 30-40 de secunde întârziere. Ultima zi avea să fie cea în care se decide totul.
ZIUA 4
Imediat după start, pe o urcare scurtă pe care Rareș o abordează ridicat din șa, i se rupe lanțul și este nevoit să se oprească. Din acel moment presiunea, cel puțin pentru mine, crește, deoarece aveam toate șansele să recuperăm… nimic nu era pierdut. Decid să abordez prima coborâre puțin mai lent pentru a nu face greșeli inutile care sa ne scoată prematur din cursă. Astfel, la baza urcării spre Șaua Strunga din Masivul Bucegi, suntem echipa numărul doi, la 20-30 de secunde în spatele lui Petrache și Rosioru. După o perioadă de drum forestier pe care o abordăm puțin mai lent, intrăm pe un single-trail desprins din revistele cu MTB. Aici reușesc să-i depășesc destul de repede pe cei doi sportivi din față și încerc să țin un ritm mai susținut pe pantele care în anumite locuri treceau de 30 de grade înclinație. Kelemen reușește să-l întreacă pe Roșioru și vine undeva la 40 de secunde în spate, între noi fiind intercalat Marius Petrache, care se ține bine după mine. La primul punct de alimentare, Petrache se oprește, probabil pentru a-l aștepta pe Roșioru, moment în care plecăm împreună cu Kelemen pe un push-bike relativ scurt în direcția golului alpin.
Ne apropiam de Șaua Strunga, unde se mai găsea și puțină zăpadă, moment în care îi zărim în spate, la câteva minute bune, atât pe Petrache și pe Roșioru, cât și pe frații Manea. Era destul de clar: pentru a câștiga, trebuia să abordăm coborârea din față (stâncoasă pe prima parte și rapidă pe cea de-a doua) cât mai agresiv. Ajunși aproape de finalul coborârii, din bike-ul lui Kelemen se aude un sunet metalic. Nu ne-am oprit, dar am realizat că un cui s-a înfipt în cauciucul din roata față și lovește furca la fiecare întoarecere… Dintr-o dată sunetul dispare, iar roata lui Kelemen pare să mențină presiunea.
Ajunși la finalul coborârii, ne verificăm bike-urile și observăm că totul e în regulă, așa încât îi zic la Kelemen “să-și dea omorul” pe ultima urcare de asfalt, deoarece nu știam unde se aflau cei din spate. Simt că am picioare bune, așa încât în anumite porțiuni îl mai împing puțin pe Kelemen, care venea foarte bine la rândul lui. Pe ultimul kilometru facem un sprint în picioare, sperând că mai putem câștiga câteva secunde, care să conteze în economia finală. Ajunși la finiș, ne pornim amândoi ceasurile pentru a cronometra întârzierea adversarilor. În momentul în care trec cele 3 minute realizăm că am câștigat, fapt confirmat și de oficialii cursei. Am început să râdem și să recunoaștem ambii că am avut noroc în aceasta ultimă zi! După 10 minute ajung și frații Manea, iar intârzierea lor ne face să credem că poate reușeam să câștigăm și fără lanțul rupt… speculații oarecum irelevante.
Așa cum am mai spus, pentru mine Maratonul MTB 4 Munți surprinde esența MTB-ului de anduranță și nicio altă competiție MTB din România nu se apropie de aceasta din punctul de vedere al senzațiilor create, al peisajelor oferite, al traseului variat și marcat perfect și, nu în ultimul rând, al atmosferei de prietenie. Urmează maratonul de la Brașov, unde mi-am propus să ajung cumva pe podium și cam atât, iar spre sfârșitul lui iunie sper să particip la un XCO și un XCM în Austria.
Soare mare și gras sâmbătă, bucurie mare! Bubă apărută din cauza șeii, pe picior: deloc atractiv. Cu toate astea însă, m-am hotărât să nu renunț, oricare ar fi fost rezultatul. Am hotărât să pornesc încet și să încerc să mențin un ritm cât de cât constant. La start fetele s-au aliniat în față și au pornit în forță. Știind ce mă așteaptă, am mers lejer, în spatele tuturor. Trecusem de două fete pe care nu le cunoșteam, o depășisem pe Larisa Cobianu pe un mic push bike, iar Cindy a trecut de mine pe o coborâre – toate astea s-au întâmplat până în km 10.
După punctul de alimentare din Șirnea a urmat o scurtă urcare, apoi a început coborârea spre râu. De aici nu mai cunoșteam traseul. Când pe bicicletă, când alergând pe lângă ea, nu pot să spun că mi-a plăcut traversarea acestei porțiuni de apă, care m-a scos mult din ritm. M-am întâlnit cu diverse animale care ba m-au speriat (un cal care dădea din copite în spate), ba m-au oprit de-a binelea (o vacă ce urca pe un single trail). Pe urcarea din prăpăstii am rămas singură pentru o perioadă lungă de timp, însă pe finalul părții de drum forestier am întâlnit-o pe Larisa, cu care am mers împreună cam 1 km, apoi am reușit să mă distanțez puțin. Pe coborâre m-a depășit din nou ca racheta și nu ne-am mai întâlnit decât la finalul ultimei urcări asfaltate. Din păcate crampele musculare s-au făcut simțite și nu mi-au permis să merg prea tare. Pe finalul urcării asfaltate Larisa a fost mai rapidă și a ajuns la final cu câteva secunde înaintea mea.
